Dor.

Ce distanta trebuie sa strabata un dor ca sa devina dor?
Daca mahnirea aceasta s-ar masura in timp,
atunci m-am doruit de tine
cand ne-am imbratisat ultima oara
atunci...de ziua mea...de bun ramas
ori poate cateva secunde mai devreme
cand tu imi creionai cu vorbele poeme
erau poeme dinadins, sau poate nu..
am vrut sa te intrerup,
mi-ai pus sa tac..
si am tacut...
(dar nu si cu privirea).
O strangere stangace cu bratele slabite de emotie
si un zambet incalcit zacand pe buze
au fost tot ce-a ramas
din glasu-mi mult mai incurcat si prea firav.

Si daca socotim dorul si prin distanta..
atunci aceasta nostalgie dupa tine
era acolo si in timp ce ne priveam
sau poate mai demult..
nici dorul insusi n-ar putea sa stie.

Aceasta nostalgie, mahnire, dor..
speranta, poate fara viitor,
durere pricinuita de lipsa unui suflet,
sau cum or mai numi fiintele umane acest gol,
e totusi ceva dulce..dar si amar..
e ceva vechi, pe zi ce trece tot mai nou
o scaparare a inimii ce m-a-nsotit
de cand te-am cunoscut
mereu..
si poate chiar si acum...
si poate maine?

Momente.

Timpul nu se masoara in ani
...ci in momente.
Poti sa fi batran de ani dar sa fi trait putin
si risti sa mori copil daca n-ai iubit niciodata..
n-ai trait indeajuns de mult daca n-ai plans de tristete
macar jumatate pe cat ai lacrimat de bucurie.
Nu ti-ai pretuit trupul daca nu l-ai lasat niciodata sarutat de ploaie,
cum n-ai stiut sa fi multumitor talpilor
daca nu le-ai istovit macar odata desculte prin praf.
Nici ochii nu ti meriti daca n-ai rostit cuvinte cu ei.

Daca nu poti sa-ti masori timpul in momente,
atunci n-ai stiut sa traiesti...
si daca ai trait fara sa stii
atunci ai trait in zadar.

Cuvinte intre ochi si buze

Daca ochii ar putea sa vorbeasca,
nu stiu daca m-as bucura
sau daca as inceta sa mai privesc..

poate n-as vrea sa-ti stiu glasul ochilor
pentru ca privirea ta si tacerea dintre noi
imi spun mai mult decat au facut-o vreodata cuvintele.

Mi-ar placea, totusi,
sa ne povestim cu pupilele ore in sir,
pana ajungem ca secunda in care clipim
sa ni se para eterna.

( mi-e teama totusi, de ziua in care
unul din noi ar rani cu privirea
iar celalalt ar lacrima..
atunci ni s-ar ineca vorbele in lacrimi
si n-am mai putea sa ne privim niciodata )

Si daca ochii ar avea glas
ce s-ar intmapla atunci cu buzele ?

Versuri crude

Versurile mele ucid povesti.
Strofele mele ademenesc neimplinirile.
Poeziile mele pastreaza-n mine vie muza
atata timp cat nu le iscalesc..
la prima litera iesita din mana mea
idila dispare, si el odata cu ea.

Poemele imi sunt virtuti si vicii simultan!

Pe tine am inceput sa te sting printr-un vers
exact in ziua in care te-am sperat mai mult ca niciodata.
Dar tu ce esti?
Caci n-am incetat sa te scriu nici acum,
si tot nu mori
Si pari mai viu ca nimeni altul la mine-n vers.

Tu mirosi a inspiratie de fiecare data,
desi mi te decolorez de pe retina
de cand m-ai risipit si tu ca altii dupa semne de intrebare.

Si dintre toate virtutile mele,
poezia imi este cea mai vicioasa,
pentru ca versurile mele ucid povesti.

Dilema.

Tu-mi spoiesti mereu timpanul

cu aceleasi cuvinte ale tale

pe care le stiu deja pe de rost,

si tot nu stiu sa ma satur de ele

(tu m-ai invatat sa-ti urasc numai semnul intrebarii).

Nu stiu cum cu aceeasi gura

reusesti sa-mi desiri fiecare tesut,

de parca as fi un ghem de ata pestrita

cu care isi face de cap un motan orb,

intr-o camera mai rotunda decat punctul.

Talpile tale ma obliga sa iubesc praful de vara

si sa adulmec fluturi in fiecare gest nesabuit al tau,

dar nu stiu cum, cu aceleasi picioare

ma indemni sa urasc praful turcoaz de libelula.

Poate sa-mi sparga cine vrea (chiar si tu)

balonul de sapun in care m-am inchis cu vorbele tale,

si pot sa ti se verse literele si'n nisip

pentru ca oricum ti le stiu pe de rost

si as putea te spoiesc oricand cu ele..

daca vei fi cumva udat,

macar din nebagare de seama,

cu numele meu.

Si tot nu pot sa inteleg,

cum cu aceeasi ochi

ma chemi si ma alungi,

ca pe o naluca

pe care ti-ai dori s-o poti atinge..

dar ti-e frica.

Jumatati.

Ce nu stiu despre tine, este mai mult decat

tot ce cunosc pana acum despre mine.

Dar stiu ca tu ai un fel al tau de a zambi

cu care ma azvarlesti mereu in aceea secventa temporala,

in care eu nu am cunoscut niciodata mai mult decat copilaria.

Sa stii ca ador rasetele noastre de acolo,

pentru ca atunci cand radem cu lacrimi

putem prea bine sa ne plangem simultan si fricile,

si devenim astfel hoti de fericire..

caci oamenii nu stiu sa ne citeasca coltul ochilor

ci ei ne cred mereu doar coltul gurii.

Tu vrei intotdeauna sa ne jucam ascunselea cu talpile goale,

pentru ca-ti cunosti iscusinta de a fugi de temeri.

Dar eu, ma ratacesc mereu la mijlocul drumului,

precum un ceas ce se opreste exact la jumatatea dintre ore.

Si nici macar nu te trudesti sa-ti arunci glasul incercand sa ma chemi,

pentru ca stii ca ai sa ma gasesti necontenit acolo:

intre cea mai mare si cea mai mica ora,

intre crud si copt, mult mai aproape de crud..

intre albastru si verde,

intre petala si frunza..si, mai degraba,

intre roze si spini..

intre gand si slova,

iar tardiv

intre zambet si suspin,

intre sovaieli si lipsa de indoiala

intre pana si pixeli

intre soapta si strigat

intre cheia sol si prima nota muzicala

dar mai ales,

acolo unde ne place noua cel mai bine_

intre coltul ochiului si coltul buzei.

Si nici nu vreau sa-ti cunosc

mai mult decat adancimea din privire,

pentru ca mi-e deajuns sa stiu ca te gasesc oricand acolo:

intre tot ce nu esti si tot ce-mi doresc sa fi.

Poem in zadar

Chiar daca ochii tai
m-au citit drept cea mai frumoasa pamanteana,
asa cum n-am stiut vreodata ca pot fi,
tot n-am sa-ti scriu nici macar un vers..
desi acest poem e numai despre tine.

(Sa fie pentru ca intotdeauna
ti-am adorat sprancenele incruntate
la zambetul meu strengar?)

Nu exista poeti

De fapt, nici nu exista poeti,
decat oameni care stiu sa picteze sentimentele
numai din cuvinte.
Nu s-au nascut niciodata poeti,
decat oameni care plang cu litere
si zambesc in rime.
Nu au existat niciodata poeti,
decat oameni care nu stiu sa ignore
nici macar gandurile..
mai ales gandurile!

Nu exista poeti,
decat oameni care stiu sa scrie mai bine decat sa rosteasca.

Nu am intalnit niciodata poeti,
decat oameni in a caror piepturi nu bat inimi,
ci slove.

Si daca ar fi sa existe vreodata...
ei n-ar fi decat dactilografi de viata.

Pledoarie pentru inimi

Eu pledez pentru…eterna!

Ultima idila mi-a rupt toate iluziile despre un amor intreg.

Am ajuns la concluzia ca iubirea este perisabila,

pentru ca noi, oamenii,
nu stim niciodata

sa o pastram la locul potrivit

si mai ales sa-i protejam ambalajul.

Unii o arunca adesea intr-un colt

in care putrezeste fara ca macar

sa fi simtit vreodata racorimea unui fridiger.

Cateodata iubirea se usuca 

din cauza ca e prea infofolita..

prostii nu stiu ca iubirea nu trebuie sufocata.

Cel mai grav e cand iubirea este pusa la frigider

prea aproape de congelator..

si o gasim dupa zile, luni, poate ani..inghetata.

Evident ca acum va intrebati..

unde se pastreaza cel mai bine iubirea..?

In inima, nestiutorilor!

Nu va mai trimiteti iubirile la galeria de inimi frante

sau in orfelinate de iluzii!

Ingrijiti-va amorul..

poate pana la urma,

nu sunteti nimic mai mult decat propria voastra iubire!

Fa-ti linistea sa taca!

Te rog potoleste-ti linistea!
Spune-i sa taca..

imi tulbura eul si haosul dintre tample si vene.

De cand ai mazgalit peretele acela de sticla intre noi,

necuvintele-ti se strecoara mereu printre crapaturi

si imi zgarie fiecare molecula.

Fa cum stii mai bine:

canta-i visele noastre..

spune-i povesti cu noi si numeste-ma cum vrei 

dar, insist, fa-ti linistea sa taca!

Citeste-i din imaginile noastre fericite

pana adorme..

descalt-o si apoi aseaz-o usor langa linistea-mi.

Atipeste-ti linistea subtil,

fara sa-mi trezesti iar clipele cu noi 

spargand timpul intre trupuri,

sau sufocand aerul intre brate si trup..

Te rog, decent, nu-mi trezi linistea..

dar iti poruncesc:

fa-ti linistea sa taca!

Signs (great video)!

Zambet trudit

Buzele ei se curbasera intr-un zambet
in timp ce-i desena cu privirea
o amintire cu ei..
El..ii intoarse zambetul,
dar coltul buzelor lui
se indoi a regret.

Visele lor nu mai aveau de mult nume.

Dorinta de dupa tacere

In timp ce te priveam cersindu-ti faima,

mi s-au zdrobit toate visele de o tacere

din cale afara de zgomotoasa,

aruncata la voia intamplarii.

Era o tacere atat de ambigua..

dar atat de vaga pentru tine,

incat nu te opreai din a-mi pune

 la nesfarsit aceeasi intrebare

(in timp ce-mi sculptai un sarut retoric pe retina):

"de ce taci?"

Imi doream sa-ti raspund

cu pretul disparitiei muzei..

dar, zaceam acolo amutita,

intepenita pe pupila ta,

de cand ti-am gasit copilul

condamnat pe veci sa fie pueril,

aruncat sub masca-ti zugravita cu cenusa.

Ardeam sa-ti arunc in ureche cuvintele alea doua

cu care parca altii se saluta..

cuvintele acelea doua ale caror litere

mi se sting pe buze inainte ca macar sa le rostesc..

cuvintele acelea simple, si grele, si vechi, si dulci..

cuvinte de care lent am devenit muta..

Dar, timp de un veac de idee,

n-am reusit decat sa-mi smulg ca drept raspuns..

cel mai inuman si dur gand eminescian..

si ti-am cerut mintind:

"pe mine, mie ..reda-ma!"

Greseala de lut

Ti-am strivit inima 
cu aratatorul 
atunci cand ti-am chemat gandurile..
Te-am dorit atat de indesat 
incat te-am turtit in podul palmei,
precum o bucata de lut
nimerita in mana vreunui olar prost.
Te-am modelat atat..
ca te-am stricat pentru mine, 
si te-am creat pentru ele,
pentru ignorante..

Inainte sa-ti fi terminat compozitita, 
ti-am adulmecat fiecare tesut,
si atunci mi-am amintit 
ca mi te-am ucis
inca de cand ti-am plamadit necuvintele.
Si pe cand te voi fi terminat,
nu pretind decat sa ma rostesti 
crinul din vasul ciobit 
de necuvintele-mi.