Dorinta de dupa tacere

In timp ce te priveam cersindu-ti faima,

mi s-au zdrobit toate visele de o tacere

din cale afara de zgomotoasa,

aruncata la voia intamplarii.

Era o tacere atat de ambigua..

dar atat de vaga pentru tine,

incat nu te opreai din a-mi pune

 la nesfarsit aceeasi intrebare

(in timp ce-mi sculptai un sarut retoric pe retina):

"de ce taci?"

Imi doream sa-ti raspund

cu pretul disparitiei muzei..

dar, zaceam acolo amutita,

intepenita pe pupila ta,

de cand ti-am gasit copilul

condamnat pe veci sa fie pueril,

aruncat sub masca-ti zugravita cu cenusa.

Ardeam sa-ti arunc in ureche cuvintele alea doua

cu care parca altii se saluta..

cuvintele acelea doua ale caror litere

mi se sting pe buze inainte ca macar sa le rostesc..

cuvintele acelea simple, si grele, si vechi, si dulci..

cuvinte de care lent am devenit muta..

Dar, timp de un veac de idee,

n-am reusit decat sa-mi smulg ca drept raspuns..

cel mai inuman si dur gand eminescian..

si ti-am cerut mintind:

"pe mine, mie ..reda-ma!"