Ce nu stiu despre tine, este mai mult decat
tot ce cunosc pana acum despre mine.
Dar stiu ca tu ai un fel al tau de a zambi
cu care ma azvarlesti mereu in aceea secventa temporala,
in care eu nu am cunoscut niciodata mai mult decat copilaria.
Sa stii ca ador rasetele noastre de acolo,
pentru ca atunci cand radem cu lacrimi
putem prea bine sa ne plangem simultan si fricile,
si devenim astfel hoti de fericire..
caci oamenii nu stiu sa ne citeasca coltul ochilor
ci ei ne cred mereu doar coltul gurii.
Tu vrei intotdeauna sa ne jucam ascunselea cu talpile goale,
pentru ca-ti cunosti iscusinta de a fugi de temeri.
Dar eu, ma ratacesc mereu la mijlocul drumului,
precum un ceas ce se opreste exact la jumatatea dintre ore.
Si nici macar nu te trudesti sa-ti arunci glasul incercand sa ma chemi,
pentru ca stii ca ai sa ma gasesti necontenit acolo:
intre cea mai mare si cea mai mica ora,
intre crud si copt, mult mai aproape de crud..
intre albastru si verde,
intre petala si frunza..si, mai degraba,
intre roze si spini..
intre gand si slova,
iar tardiv
intre zambet si suspin,
intre sovaieli si lipsa de indoiala
intre pana si pixeli
intre soapta si strigat
intre cheia sol si prima nota muzicala
dar mai ales,
acolo unde ne place noua cel mai bine_
intre coltul ochiului si coltul buzei.
Si nici nu vreau sa-ti cunosc
mai mult decat adancimea din privire,
pentru ca mi-e deajuns sa stiu ca te gasesc oricand acolo:
intre tot ce nu esti si tot ce-mi doresc sa fi.
