Dilema.

Tu-mi spoiesti mereu timpanul

cu aceleasi cuvinte ale tale

pe care le stiu deja pe de rost,

si tot nu stiu sa ma satur de ele

(tu m-ai invatat sa-ti urasc numai semnul intrebarii).

Nu stiu cum cu aceeasi gura

reusesti sa-mi desiri fiecare tesut,

de parca as fi un ghem de ata pestrita

cu care isi face de cap un motan orb,

intr-o camera mai rotunda decat punctul.

Talpile tale ma obliga sa iubesc praful de vara

si sa adulmec fluturi in fiecare gest nesabuit al tau,

dar nu stiu cum, cu aceleasi picioare

ma indemni sa urasc praful turcoaz de libelula.

Poate sa-mi sparga cine vrea (chiar si tu)

balonul de sapun in care m-am inchis cu vorbele tale,

si pot sa ti se verse literele si'n nisip

pentru ca oricum ti le stiu pe de rost

si as putea te spoiesc oricand cu ele..

daca vei fi cumva udat,

macar din nebagare de seama,

cu numele meu.

Si tot nu pot sa inteleg,

cum cu aceeasi ochi

ma chemi si ma alungi,

ca pe o naluca

pe care ti-ai dori s-o poti atinge..

dar ti-e frica.